Calatoria cu trenul in romania, se stie, nu este unul dintre lucrurile fara de care nu se poate trai. Si totusi fiecare dintre noi a trecut macar o data prin furcile caudine ale cefereului. In fond si la urma urmei, face parte din drumul initiatic al romanului catre propria sa identitate nationala. Drum care se dovedeste a fi cam sinuos in ceea ce ma priveste..
Niste treburi care nu sufereau amanare m-au impins zilele trecute la un gest necugetat: am achizitionat, contra sumei de 156 de lei, doua bilete de tren pe ruta Constanta – Iasi, la clasa intai. Pentru necunoscatori, este vorba despre un tren accelerat. Atat de accelerat, incat mai mult sta decat merge, reusind un record greu de egalat de catre alte trenuri europene: aproximativ 400 de km parcursi in doar 8 ore si jumatate. Pana nu demult, trenul oferea niste conditii exceptionale, menite sa usureze nefericitilor calatori numararea spicelor de grau de pe marginea caii ferate (reamintesc faptul ca viteza trenului permite, pe multe tronsoane, practicarea acestei indeletniciri pasnice si sanatoase). Printre aceste conditii mentionez cu nostalgie, dar si cu o oarescare greata, faimoasele banchete 4-in-1 din musama de la clasa a doua, fotoliile cu paduchi de la clasa intai, toaletele putind a urina de la ambele clase si indiferenta superioara a lucratorilor cefere. Ma opresc aici, pentru ca exista riscul de a va trezi amintiri pe care mai tarziu nu le veti mai putea controla..
Am ajuns la timp in gara din Constanta cu foarte mult noroc si cu un taxi. Soferul taxiului a avut la randu-i nevoie de ceva noroc, la felul cum conducea, asa incat m-am simtit nevoit sa ii imprumut nitel dintr-al meu. A fost un gest spontan din partea mea, in timp ce ma tineam de bord cu picioarele infipte in podea, cu un ochi holbat la spatele masinii din fata, cu celalalt ochi holbat la fata masinii din spate si cu urechile zgariate de scartaitul disperat al rotilor pe asfalt. Dar asta este la randul ei o cu totul alta poveste.
Trenul a aparut incet, cu spatele, la linia 1, ca de obicei. Bineinteles ca aveam bilete la vagonul 8, din cele 3 vagoane ale trenului, dar nu mi-am pierdut timpul cautand celelalte 5 vagoane lipsa, pentru ca eram ocupat sa observ ca ceva era schimbat la faimosul accelerat Constanta-Iasi: vagoanele fusesera reconditionate si nu mai existau compartimente. In plus, dupa cum aveam sa constat mai tarziu, geamurile nu se mai puteau deschide, iar cefereul, in generozitatea sa nemasurata se angaja sa ne asigure aer conditionat pe toata durata calatoriei! E drept ca la urcarea in vagon aerul parea inchis, aproape sufocant si putea din greu a transpiratie, dar mi-am zis ca sistemul de ventilatie va intra in functiune la pornirea trenului. Speranta moare ultima. Intotdeauna.
Dupa vreun sfert de ora de mers m-am gandit ca ar fi cazul sa iau initiativa. Stiti cum se taraie ramele pe peretii unui borcan? Cam asta era atmosfera in vagonul nostru de clasa 1. Bineinteles ca pe controlor l-am gasit in vagonul de clasa a doua, unde era al naibii de racoare.
– Buna ziua, fac eu.
- Buna ziua, imi raspunde politicos controlorul uitandu-se nepasator in zare.
- Nu va suparati, va rog (e bine sa incepi, preventiv, cu formula asta. Nu se stie cand s-ar putea sa regreti ca nu ai folosit-o din timp..), vagonul de clasa intai are vreun sistem de ventilatie, ceva?
- Aaare, cum sa nu?!? se mira controlorul, atat de convingator incat incepusem deja sa il cred. Dar m-am gandit ca poate nu pusesem intrebarea corecta. Asadar am mai bagat o fisa:
- Si mai si merge?
- Daaaaa.. Trebuie sa fie pornit. Vin imediat la dumneavoastra..
Am plecat bombanind spre vagonul meu in care lumea fierbea cu voiosie, dar nu inainte de a-i reaminti controlorului ca am platit o caruta de bani pentru un bilet la clasa intai si ca nu sunt prea mare amator de sauna. In scurt timp controlorul a traversat vagonul, a mesterit ceva la un panou si a plecat satisfacut din nou la clasa a doua. Probabil ca datorita imaginatiei mele bogate, am ramas pentru cateva clipe cu impresia ca o boare de aer, cam asa cum sufla un peste pe uscat, razbatea din fantele de aerisire. Am mai fiert la foc mic inca vreo jumatate de ora, pana cand ambii controlori (caci la 3 vagoane e musai nevoie de 2 controlori) au venit sa controleze biletele. Unul dintre ei era mai dolofan, sfatos, inofensiv, dar cu o sclipire vaga de nebunie in ochi. Cunosc genul si nu m-as baza pe el in cazul in care m-as hatzana in gol de pe o stanca, suspendat in propriile mele izmene. Celalalt era uscativ si repezit. In alte conditii probabil ca m-ar fi si pocnit daca as fi sarit calul. Dar amandoi fusesera instruiti sa fie cat de cat politicosi.
De data asta l-am luat in primire pe cel dolofan:
- Sistemul asta de aer conditionat merge in momentul de fata?
- Daaaa, zice el fara prea multa convingere in glas.
- Dumneata ma vezi cat sunt de fiert?
- Atata poate.. Si duce mana catre aerisire, testand curentul de aer. Ridica apoi din umeri si ma priveste deznadajduit (ca nu scapa de mine, nu ca nu are ce face)
- Si nu faceti nimic?? Fierbem toti 8 ore si jumatate si dumneata ridici din umeri?
- Daca atata poate..
- Fa si dumneata macar un raport, scrie ca toti calatorii din vagonul de clasa intai au fiert in suc propriu tot drumul. Sa se stie..
- Eeeeee.. ofteaza dolofanul, rapoarte stie sa faca toata lumea..
Trosc de una pleosc de alta, mi-am zis, si mi-am reluat locul.
Am fiert in liniste si voiosie, atat la propriu cat si la figurat, pana la urmatoarea aparitie a controlorilor. Cine spune ca un creier fiert nu poate gandi, se insala amarnic. Aveam idei cu carul, majoritatea fiind razbunatoare, dar am ales sa fiu doar sadic asa ca i-am invitat, cu caldura, pe controlori sa savureze calatoria alaturi de noi. Terifiati probabil de niscaiva perspective sumbre direct legate de invitatia mea amabila, s-au zbatut amandoi, spre amuzamentul tuturor celor din vagon, incercand sa deschida geamurile. Dar la cefere nu se fac treburi pe jumatate, drept dovada geamurile nici nu s-au clintit. Au renuntat amandoi, si-au scos sepcile si s-au asezat cuminti intr-un capat al vagonului. N-a trecut mult si si-au scos si hainele, apoi au deschis usile de la vagon in timp ce eu imi turnam din plin pe gat galeti intregi din dulcea licoare a razbunarii. Capra vecinului murea incet, in chinuri lente, ca si mine..
Pe la Faurei, dupa vreo trei ore, au sters-o finut si nu i-am mai vazut pana la Iasi. Eu m-am mai fiert vreo ora-doua, dupa care am inceput sa aiurez ceva legat de o masina decapotabila si labartata, cu capacitate cilindrica indecenta, pe o autostrada americana luungaaaa, luungaaa, ce se pierde in lumina asfintitului (stiti cliseul).
